Când credeam că le-am văzut pe toate, viața a decis să-mi amintească de ședințele de la bloc. Așa că ne-am întors de unde am plecat. Și fiind părtașă pentru a doua oară în viața mea la un astfel de eveniment (deși nici măcar nu intenționam să ajung de data asta), am tras o concluzie: o ședință e ca o căsătorie.
Vă explic:
1. Deși întotdeauna întârzie cineva, desfășurarea acțiunii nu începe până e toată lumea. La o ceremonie de căsătorie, că e civilă, că e religioasă, se stă – până vine bunica, că ea avea de dat mâncare la purcel, baba Veta, că nepotul Victor a întârziat când a mers după ea sau vecina Floare, că nu se poate-ncepe fără ea, cum să n-o vadă ea pe Mărioara cum se transformă într-o femeie cinstită. No, la noi la fel. Eu, bine intenționată să nu ajung, am ajuns acasă la o oră și bine de la începutul parangheliei. Darrrrrrrrrr. guess what?! Nici măcar prezența nu se făcuse. Așa că n-am mai ajuns chiar acasă… că m-am oprit în scara de bloc pentru încă două ore din viața mea, care, nu e eternă, deși așa părea în momentele alea.
2. Există o formulă de introducere în eveniment. O știți pe aia de la americani cu We have gathered here today to bla bla bla? Na, aici a fost mai scurt totul, un domn subliniind: ”Ne-am adunat aici 40 de tâmpiți!”.
3. Și apropo de domnul în cauză, la orice uniune există cineva care exagerează pentru că a depășit limita cu băutura. La fel a fost și la ședința noastră de bloc. Domnul vecin părea afumat, că altfel nu-mi explic cum a ajuns de la amărâta cifră 17 (parcă atâția eram), la 40. Nici măcar nu-s 40 de apartamente-n bloc. Sau o fi fost chiar în ziua aia cu cei 40 de sfinți? Hmm…
4. La nuntă/căsătorie/whatever se discută pe bisericuțe, că e greu, evident, să menții un dialog cu 100 de oameni. Aflați că și când sunt sub 20 de oameni care-s adunați pentru a rezolva o problemă rapid, reușesc totuși să despice firul în minim 4 și să se preocupe fiecare de altceva.
5. Fiecare invitat are câte ceva de comentat. Unuia nu-i place persoana care oficiază căsătoria, altul nu înțelege de ce se căsătorește un ateu la biserică, nea Caisă nu pricepe în ruptul capului ce-i cu icrele negre la aperitiv, țața Lili nu vrea să accepte că mireasa e-n alb, că doar știe tot satul că nu e fată mare. Să-i vedeți acuma pe vecinii mei: cuplu mileniului (v-am povestit de ei în postarea trecută) e supărat că unii consumă prea multă apă caldă, că plătesc prea puțină apă rece, că unele familii au copii care (mai și) plâng, că un tânăr nu a moștenit balustrada blocului de la părinți, că unii au biciclete și alții nu, că patrupezii unora pișă preșul altora și așa mai departe.
6. La terminarea evenimentului, mirele și mireasa constată că… they did it! Îi așteaptă o viață împreună (sau… până la divorț). Asta am constatat și eu când am urcat sus, că mă mai așteaptă ceva timp în acest colectiv. Și că-n următoarele 6 luni nu prevăd despărțirea, deși n-avem mare brânză în comun.
Păi dacă la o nuntă mă duc să mă distrez… de ce nu m-aș mai duce și la ședințe? Mai ales că, în rimul ăsta (se mai anunță una zilele viitoare), în maxim 6 luni public un roman. :))
P.S. Dacă mă mai evervează familia regală o să găsesc și eu o soluție ca și cea din poză. De-al dracu’.
P.S. 2 M-am gândit deja: un casetofon pe-o bicicletă legată cu sârmă ghimpată, pe care stă un covor pe care face pipi zilnic un câine care și latră mult și des. Rămâne să-mi găsesc aliați.
