Știți că eu și nunțile nu suntem chiar best friends, nu? Că-s greu de impresionat și oricât ar fi de frumos un eveniment găsesc ceva rău de zis, nu? Că tradițiile și obiceiurile de nuntă mă lasă rece, nu? Că mă calcă pe nervi mirii care fac nunta pentru bani, nu? Și că mă isterizez când aud sintagma așa trebuie ca motiv de căsătorie, nu?
No, acuma că am clarificat toate astea, să vă zic cum mi-am ocupat eu duminica. Una din prietenele mele cele mai bune a făcut nunta. Toate bune și frumoase, am fost gata să-i fiu alături în această zi specială, chiar un pic curioasă de cum se va desfășura totul pentru că înainte de nuntă n-am apucat să povestim prea mult. Și m-am înțolit mișto, că-s fată faină, eram în party mood, mi-am luat pantofi frumoși și sinucigași, era să leșin de uimire când am văzut-o și am râs cu nesimțire în biserică pentru că băiețelul nașei (un puști pe la vreo 3-4 ani) a făcut non-stop piruete atrăgându-i atenția mamei sale cu un zâmbet până la urechi de mândrie (probabil era fericit că nu dărâmase nimic sau că… erau zeci de ochi pe el).
Cum spuneam, everything good, până când s-a ajuns la dansul mirilor. Nu știam la ce să mă aștept și brusc, parcă m-am trezit în platou la Dansez pentru tine. Și o melodie din-aia de corazon, fix la ce mă așteptam eu de la mireasă, am izbucnit. Eu și prietena mea Lary, pentru că trebuie să știți, la orice eveniment important din viețile noastre, noi suntem le bocitoare.
Pe cuvântul meu, așa ceva n-am pomenit! Mai avem un piiiiiiiiiiiiiiiiic până la plâns cu sughițuri.
Doamne-ferește să fiu scăpată-n lume la vreun eveniment important, cât îs eu de insensibilă și țâfnoasă, dacă-i ceva emoționant, plâng de sare cămeșa de pe mine.